Steagul rupt (II)

        Partea rosie a steagului românilor simbolizeaza nu numai trecutul ci si prezentul si viitorul.

Pe mine ma ia cu ameteli numai cînd ma gîndesc ca Mircea si Stefan au îndraznit sa se razboiasca cu puternicii otomani sau ca Brâncoveanu a preferat sa îsi vada copiii ucisi la doi pasi de el decît sa se dezica de religia strabuna. Ma furnica pe spinare cînd ma gîndesc cum au putut românii sa treaca prin o mie de ani de valuri de barbari.

        Noi si cei care vin dupa noi, ar trebui sa continuam eforturile acestor înaintasi. Pentru asta nu trebuie sa asteptam un dusman care sa vina sa ne taie. Luptele de azi se dau altfel: armele sint creierele si sufletele noastre.

        Eu sunt uimit ca în aceasta lupta intra concetateni scoliti, plimbati prin strainataturi, care declara în repetate rînduri pe la diverse posturi de televiziune, vorbind aceeasi limba cu a lui Stefan, Mircea sau Avram Iancu, folosind cuvinte pe care le-a folosit si Traian, ca noi românii nu prea avem legaturi cu dacii si romanii ci mai degraba cu vecinii nostri. Tot ei spun ca acest lucru nici nu prea mai conteaza astazi. Boje moi ! Pentru ei nu conteaza probabil decît numarul de aparitii la televiziune sau numarul de carti vîndute.

        Am ajuns atît de rau încît nici vorbele nu mai sunt ale noastre ?

        Cînd va uitati la steagul românesc (daca îl observati pe undeva), imaginati-va ca si partea rosie este rupta si ca sângele de acolo s-a scurs.

        Ne-a ramas doar cerul. Oare se va îndura de sufletele noastre goale ?

Steagul rupt

        Culorile steagului Romaniei reprezinta sîngele varsat de eroi (rosu), holdele de grâne de pe câmpii (galben) si cerul senin (albastru).

        Steagul revolutiei din decembrie 1989 avea o gaura rotunda in mijloc, acolo unde fusese cindva stema R.S.R. Nu despre aceasta gaura vreau sa vorbesc de data asta ci despre o ruptura adevarata, aflata drept in mijlocul drapelului nostru national.
        Câmpiile noastre nu mai sînt de multa vreme galbene (poate numai pe ici, pe colo – unde se cultiva rapita). Grînele nu mai reprezinta de multa vreme un simbol de mîndrie al tarii noastre ci poate un simbol al înfrîngerilor noastre.

        Agricultura româneasca aproape ca nu mai exista (daca a existat vreodata, pentru ca pe laudaroseniile sforaitoare nu ne putem baza niciodata).
        Avem suficient pamînt pentru a face agricultura. Avem conditii climatice favorabile multor culturi. În lume alimentele se scumpesc.
        În magazine, pîna si ceapa si fasolea sînt din import. În piete nu mai stii daca merele sînt românesti. Fabricantii de pâine folosesc grâu din import.
        Câmpurile noastre sînt (în majoritate) necultivate. Jumatate din ceea ce este cultivat este nerentabil.
        Comisarul european pentru agricultura este român.

        Cînd va uitati la steagul românesc (daca îl observati pe undeva), imaginati-va ca partea din mijloc este rupta si ca sângele se aduna în partea rosie.

Bǎ, noi sîntem prosti. România nu e tara noastra !

        “Bǎ, noi sintem prosti. In loc sa facem autostrazi zdravene, care sa reziste 10 ani, de pe care sa luam taxe (pentru a le intretine), noi facem niste drumeaguri care se strica dupa 2 ani si in care trebuie sa bagam mereu alti si alti bani.”
        Povestea cu autostrazile este numai un exemplu. Subiecte de genul acesta gasim la tot pasul. Constatari de acest fel auzim tot timpul: la serviciu, in discutiile cu colegii de birou, la intilnirile de familie, la iesirile la o bere cu prietenii, in scoli (de nivel superior).
        Cel care constata in acest fel ca sintem prosti isi pastreaza totusi o rezerva de onorabilitate: el nu este prost ci numai toti ceilalti (eventual le acorda circumstante atenuante celor care asculta). Altfel spus, cel care constata se auto – separa de toata tara asta de idioti. România nu este tara lui.
        Cum astfel de constatari facem cu totii intr-un moment sau in altul, daca facem suma acestor afirmatii, putem trage doua concluzii:
        1) suntem cu totii prosti
        2) Romania nu este tara noastra.
        Pentru a iesi din acest impas al lipsei de orizont, trebuie ca mai intii sa ne identificam cu toata nechibzuinta, cu toata hotia si cu toate nedreptatile.
        Trebuie sa ne recunoastem ca parte a tarii noastre, cu toate bunele si mai ales cu toate relele, sa recunoastem ca suntem vinovati cu totii – pentru a putea sa speram ca peste 50 de ani nepotii nostri vor vorbi despre Romania ca despre tara lor si nu ca despre o amintire.
        Trecerea prin starea de vinovatie este o purificare, o treapta spre vremurile in care o sa ne placa tara noastra nu numai pentru verdele muntilor si soarele verii ci si pentru ceea ce facem fiecare si cu totii pentru ea.
       
        Neputinta nu este o scuza. Lipsa de curaj este o crima.

Revolutia adevarului: Talpeş – Balmeş (general)

       Prostimea se agita degeaba; nu îi foloseste la nimic adevarul si cel mai bine este sa nu il caute. Fiindca totusi insista, lucrurile par a se incurca rau: daca nu a putut fi convinsa, da semne de zapaceala.

      Generalul Talmes spunea cindva ca evolutia Romaniei dupa venirea la putere a lui Gorbaciov a fost pusa la punct in cadrul unui proiect, in care au fost incluse atit revolutia din decembrie 1989 cit si regimurile politice de dupa aceasta.

      Tot domnul Balmes, spune acum ca revolutia a fost “amorsata” de agenti (spioni) din diferite tari care ar fi trebuit sa actioneze coordonat, care aveau scopul sa destabilizeze Romania si care, dupa ce au instigat oamenii sa iasa in strada, s-au speriat de ceea ce a urmat si au lasat totul balta. Mai precis, fiecare bisericuta a crezut ca lucrurile au luat-o razna fiindca celelalte bisericute au avut un plan ascuns pe care l-au pus in aplicare in mod inteligent. Asa explica domnul general faptul ca Romania a scapat ieftin in perioada aceea (probabil vrea sa spuna ca Banatul nu a mai fost luat de sirbi si Transilvania nu a redevenit voievodat): dezordinea a fost atit de mare incit dusmanii tarii au crezut ca a fost pusa la cale de vreo minte diabolica.

      Cu citeva zile inainte de interventia televizata a domnului general, domnul Iliescu s-a suparat rau de tot in public pentru faptul ca unele documente si marturii incearca sa sugereze faptul ca dumnealui, ratind o intrare pe tancurile sovietice (agentii sovietici nu au avut tancuri si s-au camuflat destul de bine), a incercat sa isi faca o astfel de intrare pe bune, cerind ajutor militar de la sovietici “impotriva teroristilor”. S-a stropsit rau la obraznicaturile care incercau sa clarifice chestiunea si a avertizat poporul asupra pericolului ca revolutia din decembrie si victoria eroica a poporului sa fie atribuite unor huligani care au spart geamurile florariilor si i-au intepat cu sula in coaste pe participantii la mitingul din 21 decembrie 1989.

      Domnul Roman nu putea sa rateze distractia: a aparut in mijlocul evenimentelor de atunci, cautind la telefon pe la Moscova o fosta colega de liceu (bineinteles, vorbea ruseste). Fiindca nu i-a ajuns, s-a bagat si intr-o stenograma a unei intilniri cu ambasadorul URSS in care, impreuna cu Ion Iliescu, îi asigura pe sovietici ca nu vor permite devierile spre dreapta (cum au facut alte tari, nu le-ar fi rusine) si ii asimileaza in soapta pe cei 4.000 de specialisti sovietici declarati de ambasador (care nu aveau acte) cu teroristii. Ce baiat cuminte !

      Dupa cum vedeti, lucrurile se incurca. Varza asta e si ea buna la ceva: ne scoate un pic din monotonia revolutiei emanata din stomacurile romanilor care nu mincau carne decit o data pe luna.